logo
  • Anticamera
    022 44-11-85
  • Informații
    022 43-85-15
  • Nu demult, șeful secției Proctologie al IMSP SCM «Sfânta Treime» Dl Mihail Erlih, i-a fost conferit ordinul „ Gloria Muncii” în semn de inaltă apreciere a meritelor deosebite faţă de stat, pentru muncă îndelungată şi prodigioasă şi înaltă măiestrie profesională.
    Tot personalul medical al spitalului îi urează sincere felicitări medicului M. Erlih, pentru premiul primit, și îi doresc succese în continuare în domeniul sănătății.
    Despre cum a fost calea de a reuși către acest premiu, ne va povesti eroul acestui eveniment.

    Domnule Erlih, astăzi, ați fost decernat cu premiul de stat, un medic renumit în Moldova, dar, cînd ați ajuns să înțelegeți, că medicina – este vocația Dumneavoastră, și ce a contribuit la această alegere? Poate, cineva din apropiații dumneavoastră a avut vre-o legătură cu medicina?
    Nu pot spune, că am visat să devin medic încă din copilărie. În școală, obiectele mele preferate erau istoria și geografia. Dar, așa s-a întîmplat, mama mea a fost grav bolnavă  mult timp, și în tot acest timp, am avut o dorință puternică de a-i ușura starea, de a o ajuta, și la vîrsta de 13-14 ani, pentru prima dată mi-a venit gîndul că vreau să devin medic.
    Din apropiații mei, nici unul nu a avut vre-o legătură cu medicina. Eu sunt dintr-o familie simplă, din orașul Rezina. Mama a fost croitoreasă, iar tatăl, care a luptat întregul război, cînd s-a întors a lucrat șef al unității de pompieri, apoi a fost responsabil de club. El a murit devreme, pe cînd eu aveam doar 17.5 ani, astfel, eu de la o vîrstă tînîră am simțit că sunt bărbat, capul familiei, și trebuia să îmi asum responsabilitatea pentru cei dragi. Noi la părinți am fost 3 copii, eu fiind cel mai mic. Am avut două surori – mai mare Raisa, și medie Irina. Cînd a murit tatăl, ele deacum aveau familiile lor, iar eu trăiam cu mama, și tot timpul mă simțeam responsabil pentru ea.
    Pot să menționez, că medici au devenit și verișorii mei : unul din ei este urolog, iar celălalt este pediatru.

    De ce ziceți că surorile “ au fost”, ele nu mai sunt în viață?
    Din păcate, una din surori, cea medie – Irina, care era mai mare cu 2 ani decît mine, de mult timp nu mai este în viață. Ea a decedat în anul 1978,  cînd eu eram în anul II la Institutul de medicină.  Într-o bună zi, o femeie tînără, aparent sănătoasă, pur și simplu nu s-a putut ridica din pat. Am adus-o în Chișinău la investigații, și s-a dovedit că avea cancer la creier.Irina a fost transportată la intervenție în Moscova, dar, a fost prea tîrziu. Acest eveniment dureros, și mai mult mi-a dat încredere, că alegînd medicina, am ales calea cea dreaptă.

    Ținînd cont că v-ați dorit să fiți medic încă din anii de școală, putem presupune că ați intrat la Institutul de Medicină imediat după finisarea școlii?
    Din contra. Situația financiară în familie era grea. După terminarea școlii, eu ca bărbat, trebuia să mă întrețin pe mine și pe mama, și deaceea am început să lucrez la fabrica de pompe din Rîbnița. Eram un băiat destul de puternic. Încă din școală m-am ocupat cu sportul – am jucat handball, chiar destul de bine. Sunt în continuare recunoscător profesorului nostru de educație fizică, care ne antrena pe noi, băieții, și îndrepta toată energia noastră către sport, căci orașul nostru în vremea aceea era plin de răufăcători. Echipa noastră cîstiga toate campionatele de juniori din republică, și la un moment dat chiar am facut parte din echipa națională simbolică a Moldovei. Deci, fiind bine antrenat fizic, la fabrică am lucrat în calitate de hamal.

    Dar cum ramîne cu Institutul de medicină, cînd ați depus actele?
    Eu am încercat să depun actele după un an de lucru ,  dar încercarea a fost nereușită, de aceea m-am întors din nou la fabrică, dar în scurt timp am fost înrolat în Armata Sovietică, în regiunea Kalingrad, în forțele antirachetă ale țării- în acei ani se dezvoltau rapid. În armată  am fost operator de orientare, am trecut prin școala de sergenți. Dar acești doi ani de armată nu au fost pentru mine grei, deoarece eu eram independent, prieteneam cu sportul, așa că serviciul militar nu a fost dificil. După demobilizare am fost admis la Institutul de Medicină.

    Cu ce v-au marcat anii de studenție? Doar anii de studenție se consideră cei mai frumoși.
    În toți cei șase ani de studenție am învățat și tot am învățat. La drept vorbind, nu mi-a fost deloc ușor. Am nimerit într-o grupă puternică. Cu mine a învățat fiul rectorului institutului de medicină de pe atunci,și alți tineri puternici din familii de profesori universitari. Pregătirea lor – pregătirea absolvenților celor mai bune școli din oraș, era cu mult mai puternică, iar cunoștințele mai mari decît ale mele – un băiat dintr-o școală medie obișnuită din orașul provincial Rezina, absolvent al acestei școli cu cîțiva ani în urmă și fiind  după serviciul militar. Astfel eu aveam un țel de atins, trebuia să corespund la nivelul colegilor din grupă, dar să nu rămîn în urmă.
    Apropo, în primii ani de studenție, un mare ajutor mi-a oferit soția Natalia, pe atunci fiind o simplă colegă. Ea m-a ajutat foarte mult pe atunci – noi împreună ne pregăteam pentru cursuri, ea “tragîndu-mă” la acele obiecte, la care nu eram prea puternic. Treptat, relația noastră dintr-o simplă prietenie , a crescut în ceva mai mult, am început să ne dăm întîlniri aproximativ prin anul trei, și ca toți tinerii îndrăgostiți visam să ne căsătorim cît mai curînd. Dar, părinții Nataliei au insistat categoric să ne căsătorim după terminarea studiilor, și acum, cînd privim în urmă, putem spune cu încredere, că într-adevar  ei au avut dreptate.

    Printre profesori, aveți pe cineva  care vi-i amintiți  îndeosebi? Ține-ți legătura cu cineva din colegi și în ziua de azi?
    Desigur, cu colegii comunicăm și acum – din anul nostru foarte mulți au rămas în Chișinău. Dar mai mult comunicarea noastră are loc în sfera profesională, cum se zice, viața ne-a împărțit pe țărmuri diferite. Astăzi mulți din colegii mei deacum sunt profesori și docenți, specialiști  renumiți în domeniul lor. Uneori, mai vorbim la întîlnirile cu absolvenții. Ne sunăm, dacă avem nevoie de  părerea unui coleg, ca specialist dintr-un domeniu al medicinei sau altul.
    Ce ține de profesorii universitari, am avut un mare noroc. Învățînd la institut, am dat peste acel grup de profesori, care au fost evacuați în Chișinău, ca parte din al doilea Institut de Medicină din Leningrad, grup, în care aproape fiecare nume este o legendă. Ei au fost profesori ADEVĂRAȚI , pedagogi ADEVĂRAȚI , care au oferit cunoștințe ADEVĂRATE.
    Îmi amintesc, istoria medicinei ne preda profesorul Popușoi – om inteligent și erudit de categorie superioară. El își ducea lecțiile atît de interesant, încît studenții pur și simplu îl ascultau, asfel încît aula era tot timpul arhiplină, iar studenții din diferiți ani veneau să-l asculte.
    Unii din profesorii noștri au trecut prin Marele Război Patriotic, vă imaginați ce cunoștințe și experiențe neprețuite dețineau și se împărțeau cu noi ! Trebuie de menționat, că pe vremea aceea  nu erau aparate de diagnostic – tomografie computerizată, angiografie și altele, de care medicii se folosesc azi. Toate diagnozele se bazau pe gîndirea clinică, în afară de  cunoștințele și experiența acumulate. Astăzi, din acest punct de vedere, medicilor le este mai ușor să lucreze, încît le vin în ajutor metode moderne de investigații.
    Așa că, la noi toți profesorii au fost buni, fiecare din ei aveau, cum se zice, “cărțile lor”, care îi diferențiau și atrăgeau studenții.

    Mereu v-ați dorit să deveniți chirurg? Sau ceva v-a împins să faceți această alegere?
    Probabil, aproximativ 80 procente din cei admiși la institutul de medicină, pe timpurile acelea, doreau să devină chirurgi. Pe timpuri, cuvîntul “doctor” suna mîndru, medicii erau respectați, doar ei acordau primul ajutor și salvau vieți, ca și în ziua de azi. Este adevărat, că atunci medicina nu era ca astăzi “ serviciu public”, și daca se adresau doctorului, oamenii nu erau “clienți” dar “pacienți”. În genere, opinia publică – filme, publicații  mass-media, și altele; se forma în așa fel încît profesia de medic se considera una nobilă. Iar ,profesia de chirurg, în opinia noastră, opinia abiturienților de atunci era cea mai nobilă dintre nobile. La medicii de alte specialități, totul decurge altfel, nu ca la chirurgi. De exemplu, la terapeut , rezultatul tratamentului se observă de obicei, după o perioadă de timp. Trebuie să treacă ceva timp, ca rezultatul tratamentului sa fie pozitiv, dar chirurgii, îndeosebi neuro-, sau cardio-  din contra : au făcut o intervenție –au salvat o viață, au făcut 5 – au salvat 5 vieți!  Așa noi, studenții eram inspirați de romantismul acestei nobile profesii.
    În realitate totul era foarte banal. Îmi amintesc bine acea zi și împrejurările, care întradevăr m-au împins într-un fel să aleg chirurgia.
    Aceasta s-a întîmplat într-o  iarnă. Eram anul doi, și anul nostru avea obiectul “chirurgia”, apropo, la fel în acest spital –  pe atunci era Spitalul Nr3 municipal.  Acel memorabil obiect era condus de Mihail Vasile Namașco, care era asistent la catedra lui Constantin Andreevici Țăbîrnă.  Noi, o grupă de studenți, am intrat într-o sală mare de pansamente, care înainte era la acest etaj, unde este actuala secție de Proctologie.  Ne-am adunat în acea sală aproximativ 40 de oameni. Eram gros îmbrăcați, și în ziua de azi îmi amintesc, că eram îmbrăcat într-un pulover gros, alb, pe care mama l-a împletit singură – doar afară era iarnă, zăpadă pîna la genunchi.
    Și iată, stăm toți,privim cum profesorul scoate drenajul după colecistectomie – brusc, simt cum mi se învîrte capul și îmi pierd cunoștința. Ultimul cuvînt ce am auzit – strigătul fetelor din grupă “ Erlih cade!”.  Iată așa ceva s-a întîmplat cu mine. Mai mult de atît, în încăpere era un miros specific, zăpușeală, eram îmbrăcat într-un pulover gros și nu prea am mîncat 2-3 zile – viața de student, uneori, poate fi și așa.  Dar cu toate acestea, fetele din grupa mea, foarte tinere, erau surprinse de această întîmplare. Cum așa, un bărbat matur,în viziunea lor, nu se putea afla într-o sală de pansamente? Ce fel de viitor medic va fi?
    Nu pot să zic, ca aceasta m-a afectat atunci, dar oricum mă simțeam incomod. Nu mă părăsea gîndul: “Un bărbat în toată firea, și așa ceva mi-am permis”. Am hotărît să mă “antrenez”, la început intram într-o sală de pansamente goală, mă deprindeam cu mirosurile ei specifice, apoi încercam să asist la cît mai multe și diferite manipulații medicale. Treptat, deveneam dependent de ceea ce vedeam, îmi plăcea tot ce făceau medicii, și tot mai mult simțeam atracție către profesia de chirurg.
    Mai tîrziu, cînd am văzut, la început “din cupola”, apoi în sălile de operații, cum chirurgii noștri experimentați fac adevărate operații, cînd au început să ne ia , pe noi studenții, cu ei ; cînd vedeam cît de mulțumiți erau pacienții după aceste intervenții, și se externau acasă în stare satisfăcătoare, am înțeles, că altă profesie nu vreau.

    Pe cine îl considerați mentorul dumneavoastră în chirurgie, drept exemplu?
    În primul rînd, desigur, academicianul Constantin Andreevici Țîbîrnă care în timpul studiilor mele era șeful catedrei de chirurgie. El a fost un profesor și mentor adevărat.
    Cu recunoștință mi-l amintesc și pe Constantin Nesterovici Culibacinovo, un chirurg experimentat, cu care am avut ocazia să lucrez în spitalul nostru (la început, el a lucrat la institutul oncologic). Pentru el, nu exista expresia “pacient neoperabil”.  Și totul era la el ,la cel mai înalt nivel : o experiență vastă, o minte strălucită, mîini de aur.  Cei ce au reușit să se afle lîngă el, au avut ce învăța.
    Pot să zic, că am avut norocul să lucrez cu o întreagă echipă de chirurgi minunați: Silvia Vasilevna Groza, Ion Vasilevici Gonțov și mulți alții.
    Experiența, cunoștințele și tutela lor au fost neprețuite. Ei ne-au tratat întotdeauna cu atenție, pe noi chirurgii tineri, nu se țineau mai presus. Scopul lor ,era să ne învețe pe noi, tot ce știiau, și ei o făceau minunat.

    Cum s-a întîmplat, că ați venit să lucrați anume în acest spital?
    Da, așa s-a întîmplat, că viața mea s-a legat de acest spital, încă de pe cînd eram student. În anul 1979, fiind student, am venit să lucrez ca asistent medical, în secția Nefrologie. Cu toate că primeam bursă, banii nu îmi ajungeau, deaceea îmi luam mai multe servicii de noapte.
    Drept fiind faptul, cînd ma aflam în subordinatură, un an am lucrat la spitalul de Urgență, dar la finisarea institutului în 1982, internatura am continuat-o aici la spital, și de atunci am rămas să lucrez ca chirurg.

    În proctologie?
    Nu, de la început am fost chirurg de urgență, timp de 13 ani. Și vă pot spune că în acei ani, pînă nu s-a deschis spitalul de urgență, spitalul nostru primea pacienți absolut de toate profilurile: urologie, ginecologie, chirurgie, inclusiv, și oromaxilofacială, toracală și altele.
    Fiind chirurg de urgență, am fost nevoit să lucrez cu diferiți pacienți chirurgicali, facînd tot posibilul. Desigur, făceau gărzi și chirurgi cu o experiență mai vastă, care îmi veneau în ajutor daca nu mă descurcam.
    Astăzi, le sunt foarte recunoscător colegilor mei mai în vîrstă, am învățat multe de la ei. Anii lucrați ca medic de urgență au fost pentru mine o practică de neprețuit, datorită careia am acumulat o vastă experiență.
    Dar ,în proctologie mi-au propus să lucrez în anul 1989, cu toate că eram categoric contra, deoarece doream să lucrez în chirurgia generală.

    Ce v-a facut să acceptați?
    Pur și simplu așa s-a întîmplat. În acel moment era un timp dificil, se destrăma  Uniunea Sovietică , regulile vieții stabilite de zeci de ani se schimbau, apăreau primii întreprinzători, care deschideau afaceri pentru a cîștiga bani.  Au început a apărea diferite cooperative. Au fost cooperative și în medicină, în care lucrau medici de diferite specialități, inclusiv și chirurgi. Activitatea acestor cooperative se baza pe organizarea brigăzilor medicale mobile, care veneau într-un raion sau altul al Moldovei și efectuau tuturor doritorilor consultații contraplată. S-a întîmplat odată, la o asemenea brigadă, nu aveau chirurg, din anumite motive. Mi-au propus mie , să-l înlocuiesc, deoarece în acel moment eram mai liber, am acceptat.
    De aceste activități din afara programului de lucru, a aflat medicul șef al spitalului, care m-a chemat la el, și mi-a zis, ca dacă tot am așa mult timp liber, el îmi propune să aleg să lucrez în chirurgia septică sau proctologie. Decizia trebuia să o iau repede, deoarece era vară, forțe de munca nu se ajungeau, și aveau nevoie de chirurgi urgent. Eu am ales proctologia.
    Cînd am venit în secție, acolo lucrau medici experimentați, care, de fapt, au deschis direcția proctologiei la noi în Chișinău. Valentina Mihailovna Corotun- ea era șefa secției, Sofia Ivanovna Anbinder, Nicolai Andreevici Țurcan – el era docent la catedră, după care secția a fost condusă de Leonid Chirilovici Serbușca, din păcate, nu mai este în viață.
    Așa cum  eu continuam să lucrez ca chirurg de urgență, am devenit și chirurg proctolog, în anul 1989. La început îmi era foarte greu. Operațiile se începeau la ora 9:00 dimineața și se terminau la 17:00 seara. La jumătate la șase, noi ieșeam din sala de operații. Cu toate că  medicii se schimbau de la pacient la pacient, dar eu ca asistent ramîneam tot timpul la masa de operații. Erau momente cînd îmi doream să las totul baltă.
    După o perioadă scurtă de timp, mi-au propus să trec specializare în Institutul de Proctologie din Moscova, și am plecat pe o perioadă de 2 luni. Cînd am văzut cum lucrează acolo chirurgii proctologi, am înțeles, că în această direcție a chirurgiei este pentru ce lupta și realiza. Proctologia a început să mă intereseze, tot timpul mergeam la diferite operații, am aflat multe lucruri noi pentru mine însămi. Scopul meu principal era să aflu cît mai multe lucruri noi, și nimic să nu mă deranjeze . Eu înțelegeam, căci ce se făcea în Moscova, cu puterile noastre puteam face și la noi în Chișinău, și cînd m-am întors, am început treptat să introduc în practică, tot ce am văzut și am învățat acolo. Multe tehnici noi au fost introduse, și dacă cu ceva timp în urmă, eram nevoiți ca pe unii bolnavi sa-i trimitem pentru operații în alte clinici, dar cu timpul, multe operații au început și la noi sa fie petrecute cu succes.

    Ați menționat, că mulți dintre colegii dumneavoastră au devenit profesori și docenți. Dar dumneavoastră ați avut posibilitatea și dorința să vă ocupați cu lucrări științifice?
    Da, a fost și posibilitate și dorință. La un moment dat mi-au propus să devin asistent la catedră. Prima propunere a venit din partea lui Constantin Andreevici Țîbîrnă, a doua, după cîțiva ani,- de la Mihail Vasilevici Namașco, în Tiraspol.  Dar nici prima, nici a doua oară, din motive familiale, nu am putut să accept aceste propuneri. Am crezut că o sa mai reușesc, dar nu s-a primit. Acum, într-o măsură oarecare regret, ca m-am lasat condus de împrejurări, dar, probabil, aceasta nu era pentru mine.
    Cu toate că cu știința nu s-a primit să mă ocup, eu, desigur, ca și colegii mei, tot timpul mă perfecționez în profesie. Astăzi avem posibilitatea să plecăm pentru comunicare și schimb de experiență cu colegii la diferite forumuri, congrese și altele, în țările  din Uniunea Europeană. Așa că , am fost în Miunhen, Budapesta, și alte orașe europene, ne mai vorbind de Moscova, Kiev și alte orașe din țările vecine, unde avem legături vechi.

    Nu pot să nu vă întreb, despre curiozități sau situații memorabile din practica dumneavoastră cu care v-ați întîlnit?
    Practica mea chirurgicală este foarte specifică, și curiozitățile nu sunt puține. Lucrînd chirurg proctolog, orice putem scoate din tractul intestinal al pacientului: sticle mici de vodka (0.25), antiperspirante, obiecte de înțepare-tăiere, tacîmuri și multe altele.
    Era un timp, cînd pușcăria Pruncul nu avea punct medical, și nouă ne aduceau destul de des prizonieri, care erau gata pentru orice, numai să se afle o perioadă de timp în spital. În intestine și în tot tractul digestiv puteai găsi orice. Așa că lucrul nostru este plin de curiozități.
    Dar pot să vă povestesc un moment din viața mea, care mi-a rămas în memorie. Aveam 29 ani, și am fost unul din mulții cursanți, care au venit din toată republica Uniunii Sovietice, la cursuri de mărirea gradului de calificare în Institutul de Proctologie din Moscova. Director al acestui Institut , pe timpul acela era academicianul Ghenadii Nicolaevici Vorobiov, un om corect și echitabil,dar sever.
    Ziua se începea obișnuit, cu adunare generală, unde se discutau problemele curente și se formau echipe pentru operațiile care urmau. Se petrecea această adunare în sala mare, și erau prezenți nu mai puțin de 150 de oameni. În ziua aceea , la o așa adunare, directorul Institutului a certat aspru pe cineva din medici din cauza unei greșeli, nu mai țin minte care. Toată sala s-a liniștit și a înghețat, văzînd dispoziția lui.
    A sosit timpul de a forma echipele pentru operațiile curente, dar intervențiile erau destul de dificile.  A ajuns rîndul de a forma o echipă și cu Vorobiovim. Văzînd dispoziția lui, după cum vă dați seama, nimeni  nu ardea de nerăbdare  să lucreze cu el. Medicii, care erau chemați, găseau diferite pricini ca să evite aceasta – ori că aveau o altă operație, sau nu se simțeau bine. Atunci el s-a adresat nouă, cursanților, care stăteau liniștiți ca șoriceii. Nu știu cum s-a întîmplat,  facusem o mișcare cu mîina, dar lui I s-a părut ca vreau să o ridic, ca sa fiu luat la operație, și el s-a adresat la mine cu întrebarea cine sunt și de unde am venit. Toți care erau în sală, se uitau la mine mirați- cine este așa curajos, că singur a decis să meargă cu profesorul la operație, cînd e în așa dispoziție? Dintr-o dată m-am gîndit, dacă am fost ales, de ce să refuz? De pierdut nu aveam nimic, doar să obțin o experiență de neuitat.
    Așa, eu pentru prima dată am ajuns într-o echipă cu academicianul Vorobiovim. În timpul operației eram trei: profesorul, eu și încă un medic tînăr. Am început să operăm, și la un moment acest tînăr doctor, a făcut ceva ce nu trebuia în timpul operației, profesorul  s-a enervat , la alungat din sala de operații, și am rămas să operăm în doi. Operația mergea în cursul ei: profesorul lucra din partea abdomenului, iar eu din partea perineului. Eu desigur, îmi făceam griji să nu fac ceva cum trebuie. Dar, profesorul, întrebîndu-mă din cînd în cînd de unde cunosc să fac una sau alta, tot timpul mă încuraja și mă lăuda, iar cînd operația s-a terminat, mi-a strîns mîina cu fermitate.
    Următoarea zi, înainte de obișnuita adunare, cînd el mergea la masa lui, înconjurat de alți profesori, observîndu-mă în sală printre cei prezenți, el s-a întors, și s-a apropiat de mine, ca să dea mîina cu mine. Cei din jur erau uluiți: cine este acesta, că singur Vorobiov vine să se salute cu el? Mie mi-a fost foarte plăcut, că profesorul m-a observat și m-a scos în evidență.
    După această primă operație împreună, el a început tot timpul să mă ia cu el la operații. Mi-a propus să rămîn în Moscova, spunea ca capul și mîinele mele sunt bune, și că timp de doi ani voi putea să susțin teza. Dar nu a fost să fie – fiica era mică, și eu cu soția pe rînd stăteam cu ea.
    Această întîlnire cu profesorul a fost o altă șansă să mă ocup cu știința, pe care viața mi-a dăruit-o, dar, o sa mă repet, probabil nu este al meu.

    Cum vă simțiți în rolul de șef de secție? Aceasta este a dumneavoastră?
    Da, asta este a mea. Eu ocup această funcție din anul 2006. Cu mine în secție mai lucrează doi medici Elvira Andon și Dorin Panteleiciuc. Noi lucrăm împreună deja de 12 ani. Ei, ca și eu cîndva, au venit în proctologie, de la medicina de urgență. Astăzi ei sunt ajutorul meu de încredere.
    Din punctul meu de vedere,  avem un colectiv prietenos – medici, asistente medicale, personalul medical inferior- noi,toți lucrăm cot la cot și facem un lucru mare. Desigur, ca în oricare colectiv, se întîmplă diferite, dar neînțelegerile repede se dizolvă și la final ne înțelegem unii pe alții. Eu cred ca noi – suntem o adevărată echipă.

    Cum ați aflat că ați fost premiat cu ordinul “Gloria muncii”?
    Pe mine m-a anunțat despre aceasta directorul spitalului Oleg Constantinovici Crudu. Era duminică, eu eram la serviciu, el m-a telefonat și m-a întrebat dacă știu despre decretul Președintelui. Eu deodată nici nu am înțeles, despre ce este vorba. Cînd am înțeles,m-am bucurat.

    Chiar nu ați știut că erați prezentat pentru premiu?
    Am știut, că la administrația spitalului a venit o scrisoare despre care, un grup de inițiativă a înaintat candidatura mea ,pentru a fi premiat cu ordinul, și știam, că directorul spitalului susținea această petiție.
    Dar mai știu că candidatura mea nu era singura, și că la noi lucrează mulți medici care merită acest premiu, nu mai puțin ca mine.
    Dupa părerea mea, chirurgul niciodată nu lucrează singur, dar în echipă. Eu singur, nu aș fi putut face nimic pentru pacient, și noi toți medicii facem o mare cauză comună, așa că acest premiu, nu este doar meritul meu, dar meritul angajaților întregului spital.

    Ce ginduri aveați și ce ați simțit, cînd ați înțeles că sunteți premiat?
    Desigur că mîndrie și fericire.
    Pot să zic sincer, niciodată nu am avut scopul să tind să primesc medalii sau funcții înalte. Dar, tot timpul am avut foarte mulți pacienți, încă de cînd am început să lucrez în proctologie. Dar odată cu perfecțiunea în profesie, au venit și mai mulții pacienți. Pentru mine, ca pentru un doctor – aceasta este cel mai important. Dacă pacienții vin la mine, înseamnă că ei au încredere în mine, și sunt bucuros căci îi pot ajuta.
    Cîndva, cu mulți ani în urmă, am luat decizia să devin medic, forțat de împrejurările vieții  – foarte mult doream să o ajut pe mama, să-I  ușurez suferința. Alegînd profesia de chirurg deasemenea forțat de o anumită situație din viață- foarte mult m-a atins întîmplarea din sala de pansamente. Dar eu nici o secundă nu regret că așa a fost destinul meu să imi leg viața mea de medicină.

Dezvoltat WEB-SOLUTION GROUP